Interacting, an unforgettable experience

A Story by: Ioana Savu, Teacher of Romanian language and literature at the Middle School “Buică Ionescu” in Glodeni, Dâmboviţa

Country of origin: Romania

Destination: Spain

English version

My name is Savu Ioana and I’m teaching Romanian language and literature at the middle school ”Buică Ionescu” from Glodeni, Dambovita. My story begins one night in January when I was studying the offer from Comenius and I was fascinated by the course ”Interacting in Madrid. Teaching and learning strategies using games and drama activities”. I wanted to be part of this project from the first moment I found about it because I knew that it will provide me the resources needed to walk with my students in the charming world of the theater and the playing.

Therefore, in July 2011, I just let myself worn by the waves of the unknown towards different foreign lands and different people.

After all scurry specific to this journey (the road from the airport to the hotel installation, silently researching the area …), arrived the moment which I was expecting, but of which I was afraid of: the meeting with the others. We were awaited in the hotel lobby by one of the teacher who was carrying a piece of paper where it was written with sloppy letters: Interacting. In that moment I felt so little in a world that was so big. I was so afraid that I couldn’t keep up and face the challenges, that I will not be able to speak the Shakespearian language, that I wasn’t meant to be there…With such feelings I stepped into the room where I was waiting and where was about to start a journey that would turn out to be the best experience of my life …

I still remember now, amazed, the speech from the begging which, despise my fears, it was absolutely interesting. The leaders were amazing. I admired their team from the begging: Ed, Patrick, Anna, David, and Teresa, a family where nationality didn’t matter, since it gathered many nations among them: Spanish, English, and Irish. I got caught up in the game from the very beginning: a badge worn on the neck that joined us in teams, a candy picked randomly which carried the name of one of the colleague of which I would have to take care of throughout the week. The exuberance to identify her and designing a game plan that I was supposed to “follow” below to be close, to make her feel good with us. And that was the first day, the first day of the six that would fill my soul with feelings and emotions us, but wonderful, unmatched!

The second day joined us at the Catalan Theatre, place that would be most important for the whole period of my stay in Madrid. This day began with a worm-up game, through which under the leadership of David, one of the trainers, I entered easily into the world of childhood innocence, the game was the main means of expressing feelings, and main instrument I learned many new things. That moment has happened every day, it was the funniest and has touched all of us since we often we woke up humming the songs David teached us on the streets, making even the movements they had us learned.

After the warm-up exercises, we were separated so that the teachers from middle school followed a leader, and those from the primary school followed another. The activities took place in a room like a classroom, where we, the students, have made a mark every day, making it to witness our laughter, the awkwardness (clumsiness), and the innovative ideas that we had many times. The work was done in the form of competitions between the teams at the end of which one of them was the winner. My team it was formed of six members: three Romanian women, a Greek woman, a Finnish and Turkish. We quickly adapted the conditions, easily showing cooperation and fair play. When we couldn’t find the words to understand each other, we turned to gestures or facial expressions; so that we always managed to complete everything we were asked to do, and to be up to expectations, sometimes even higher. Together we have demonstrated that, beyond the nationality of each other, were united by the same noble profession, that of teacher. And also we enjoyed like children, starting each time excited to play the game which made us loved it.

The exercises taught were numerous and fascinating, so every night I note them in a notebook because I was afraid of forgetting them. It was when I realized that I had learned so much that the day passed with the speed of lightning that I wanted to stop the time to not end it so soon.

The best moment of this journey was the interactive play that the trainers presented to us: Don Quixote in love. The originality and surprise was the fact that some students were invited on stage and becoming unwilling actors in a play that they didn’t know. One of them was Haki, a member of our team, whose performance brought us precious points.  I confess that his artistic act was at height, we were all fascinated by the way he managed to improvise every time and long afterwards I wondered how I would have acted if I had been chosen to climb and perform on the stage.

The final evening was full of tears and regret, but also rewarding. The announcement of the winning team remained impregnated in my soul. Through a game of chance, the team of which I belonged was the winner of the “battle” fought all week. I vaguely remember the words of the trainers who said that they admired us since we weren’t native English speakers. I could not believe it was over, but I knew that every end is another beginning. And so it was, because the experience from Madrid changed me, both as a human and as a teacher, making me repeat many times that I will never be the same again.

I came back laden with memories, but also with so many ideas that I couldn’t wait to implement (to follow out). The beginning of the school year has given me the opportunity to start one of these ideas: the club of interactive theater. I was anxious to show to my students how to live an experience similar to mine.  The games and activities taught the students how to express themselves freely, how to improvise. They were fascinated. They found that the game has charm at any age, providing pleasure, joy, and satisfaction. Under the slogan of the interacting trainers, Laugh while you learn!, my students and I lived unforgettable moments. We showed everyone that the best ideas come from people who work and play together, sharing their thoughts.

I relived the thrill of the games, managing each time to surprise the students with something new, to make them love the stage, to want to become actors ….I was surprises of the words of a girl who, after several meetings, confessed to me shy: “Madam, you are someone else in the theater”.  I understand once again that the experience from Madrid changed me and this was clearly not just for me but for those whose destinies could be changed by the nature of my profession. We walked along the “huge success”, presenting on stage two plays, gaining first prize at the International Competition Junior Ecofest artistic interpretation. I proved to the parents, and not only to them, that the talent it exists everywhere and that it just have to be discovered and to be highlighted. The students and I made the name of the school popular. We showed and demonstrated to everyone that can be achieved great things in a little school, it does not matter the place, but to have the courage to try …

I didn’t missed any opportunity arisen during the year, managing to make known my experience among my coworkers (both in school and outside it), encouraging them to use in the class the games I learned, proving them with activities that were a success by using the games.

On the week “DifferentSchool”, I organized school activities after a similar structure of the course that I attended. We provided so all my students the opportunity to come into contact with the magical world of theater and play as a form of expression and knowledge. Their impressions were moving wanting that the week never ends.

This is my story, a story whose end has not been written yet, because the mark put upon my personality will remain alive for a long time to come. I’m sure every year I will try to relive the joy of the game with my students in the same scene, but with other actors…

Poza 1

Romanian version

Mă numesc Ioana Savu și sunt profesor de limba și literatura română la Școala Gimnazială ”Buică Ionescu” din Glodeni, județul Dâmbovița. Povestea mea începe într-o seară de ianuarie când, studiind oferta Comenius, am fost atrasă de cursul Interacting in Madrid. Teaching and learning strategies using games and drama activities. Mi-am dorit participarea la acest curs din prima clipă, deoarece eram convinsă că îmi va oferi resursele necesare pentru a păşi împreună cu elevii mei în lumea fermecătoare a teatrului, dar şi a jocului.

Şi astfel, în iulie 2011, m-am lăsat purtată pe valul necunoscutului, spre alte meleaguri, spre alţi oameni…

După toată alergătura specifică unei astfel de călătorii (drumul de la aeroport, instalarea la hotel, cercetarea în tăcere a zonei…), a sosit şi momentul pe care îl aşteptam, dar de care mărturisesc că mă temeam: întâlnirea cu formatorii şi cu profesorii cursanţi. Am fost aşteptaţi în holul hotelului de unul dintre formatori care, pentru a ne uni, purta o pancartă pe care scria semeţ cu litere de-o şchioapă: Interacting. Mă simţeam atât de mică într-o lume atât de mare… Mă stăpânea teama că nu voi face faţă încercărilor ce vor urma, că nu voi fi capabilă să conversez în limba lui Shakespeare, că locul meu nu era acolo… Cu astfel de trăiri am păşit în încăperea în care eram aşteptaţi şi în care urma să înceapă totul, un tot care avea să fie cea mai frumoasă experienţă din viaţa mea…

Îmi amintesc cu uimire, şi acum, speech-ul de început al formatorilor care, în ciuda temerilor mele, au fost la înălţime din prima secundă. Le-am admirat echipa încă de la început, o familie în care domnea liniştea, pacea şi voia bună: Ed, Patrick, Anna, David, Teresa, o familie pentru care naţionalitatea nu conta, dat fiind faptul că strânseseră în rândul lor mai multe naţii: spanioli, englezi, irlandezi. M-am lăsat prinsă în joc din prima clipă: un ecuson purtat la gât care ne-a unit în familii de lucru, o bomboană aleasă la întâmplare care purta numele unei colege de care urma să am grijă pe tot parcursul săptămânii, exuberanţa identificării acesteia şi conceperea planului de bătaie prin care trebuia să o „urmăresc” în continuare pentru a-i fi aproape, pentru a reuşi să o fac să se simtă bine în mijlocul nostru… Şi aceasta a fost prima zi, prima zi din cele şase care aveau să-mi umple sufletul de sentimente şi trăiri noi, dar minunate, de neegalat!

Cea de-a doua zi ne-a reunit la Teatrul Catalan, locul care avea să fie cel mai important  pe toată perioada şederii mele în Madrid. Această zi a început în sala de spectacole cu un joc de încălzire prin intermediul căruia, sub conducerea lui David, unul dintre formatori, am pătruns cu uşurinţă în lumea inocentă a copilăriei, în care jocul a fost principalul mijloc de exprimare a trăirilor, dar şi principalul instrument prin care mi-am însuşit atâtea lucruri noi. Acest moment a existat în fiecare dimineaţă, fiind unul dintre cele mai haioase, dar care a atins pe fiecare dintre noi, dat fiind faptul că de multe ori ne trezeam fredonând pe străzi cântecelele lui David, făcând chiar şi mişcările pe care le învăţasem de la acesta.

După exerciţiile de încălzire eram separaţi, astfel că cei de la gimnaziu urmau un formator, iar cei de la primar, altul. Activităţile le desfăşuram într-o sală asemănătoare unei săli de clasă, în care noi, cursanţii acestei runde, ne-am pus amprenta zi de zi, făcând-o să fie martora râsetelor noastre, a stângăciilor, dar şi a ideilor inovatoare de care am dat dovadă de atâtea ori. Activitatea a fost desfăşurată sub forma unei întreceri între familii, la finalul căreia una dintre ele a fost desemnată câştigătoare. Familia mea a fost formată din şase membri: trei românce, o grecoaică, o finlandeză şi un turc. Ne-am adaptat repede condiţiilor, dând dovadă cu uşurinţă de cooperare şi fairplay. Când nu ne găseam cuvintele pentru a ne înţelege, apelam la gesturi sau mimică, astfel că reuşeam de fiecare dată să ducem la bun sfârşit tot ceea ce ni se cerea, dar şi să fim la înălţimea aşteptărilor, uneori chiar mai sus. Împreună am demonstrat că, dincolo de naţionalitatea fiecăruia, eram uniţi de aceeaşi nobilă profesie, aceea de dascăl. Şi ne bucuram asemenea copiilor, pornind de fiecare dată cu acelaşi elan în jocul care ne prinsese în farmecul lui.

Exerciţiile învăţate au fost numeroase şi fascinante, astfel încât în fiecare seară mi le notam într-un carneţel, de teamă să nu uit ceva. Era momentul în care realizam că învăţasem atât de multe, că ziua trecuse cu iuţeala unui fulger, încât îmi doream să opresc timpul în loc, pentru a nu se sfârşi totul atât de repede.

Momentul de vârf al acestui maraton l-a constituit piesa de teatru interactiv pe care ne-au prezentat-o formatorii: Don Quijote in love. Noutatea, dar şi surpriza a constat în faptul că  unii dintre cursanţi au fost invitaţi pe scenă, devenind astfel actori fără voie, într-o piesă pe care nu o cunoşteau. Unul dintre aceştia a fost Haki, membrul familiei noastre, care pentru prestaţia sa ne-a adus puncte preţioase. Mărturisesc că actul său artistic a fost la înălţime, toţi am fost fascinaţi de felul în care a reuşit să improvizeze de fiecare dată şi mult timp după aceea m-am întrebat cum m-aş fi comportat eu dacă aş fi fost aleasă pentru a urca pe scenă.

Seara de final a fost încărcată de lacrimi şi regrete, dar şi de satisfacţii. Momentul anunţării familiei câştigătoare mi-a rămas impregnat în suflet. Printr-un joc al hazardului, familia al cărei membru eram şi eu a fost câştigătoarea „luptei” purtate întreaga săptămână. Îmi amintesc vag cuvintele formatorilor care spuneau că suntem de admirat, dat fiind faptul că nu eram vorbitori nativi de limbă engleză. Nu-mi venea să cred că totul se sfârşise, însă ştiam că orice sfârşit este, de fapt, un alt început. Şi aşa a şi fost, pentru că experienţa trăită la Madrid m-a schimbat, atât ca om, cât şi ca profesor, făcându-mă să repet de nenumărate ori că nu voi mai fi aceeaşi niciodată.

M-am întors încărcată cu amintiri, dar şi cu multe idei pe care abia aşteptam să le pun în aplicare. Începutul de an şcolar mi-a oferit posibilitatea demarării uneia dintre acestea: Cercul de teatru interactiv. Eram nerăbdătoare să-i fac pe elevii mei să trăiască o experienţă similară cu a mea. Jocurile şi activitățile prin care elevii au avut posibilitatea să se exprime liber, improvizând, i-au fascinat. Aceștia au descoperit în cadrul întâlnirilor că posedă valențe nebănuite, că jocul are farmecul lui la orice vârstă, oferind plăcere, bucurie, satisfacție. Sub deviza formatorilor Interacting, Râzi în timp ce înveţi!, am trăit cu elevii mei clipe de neuitat. Am arătat tuturor că cele mai bune idei vin de la oamenii care lucrează şi se joacă împreună, împărtăşindu-şi gândurile.

Am retrăit cu aceştia emoţia jocului, reuşind de fiecare dată să-i surprind cu ceva nou, să-i fac să iubească scena, să-şi dorească să devină actori… M-au surprins cuvintele unei fetiţe care, după mai multe întâlniri, mi-a mărturisit stângace: „Doamna, la teatru parcă sunteţi altcineva!” Am înţeles încă o dată că experienţa Interacting mă schimbase şi acest lucru era vizibil nu doar pentru mine, ci şi pentru cei ale căror destine le pot schimba, prin natura profesiei mele. Am păşit împreună pe „culmile succesului”, prezentând pe scenă două piese de teatru, obținând premiul I  la concursul internaţional de interpretare artistică Ecofest Junior. Am dovedit părinţilor, şi nu numai, că talentul există şi la noi, că trebuia doar descoperit şi pus în valoare. Am dus numele şcolii mai departe şi suntem mândri de aceasta. Am demonstrat că se pot realiza fapte mari şi  într-o şcoală micuţă, că nu contează locul, ci curajul de a încerca…

N-am ratat nicio ocazie ivită de-a lungul anului, reuşind să fac cunoscută experienţa mea în rândul colegilor (atât din şcoală, cât şi din afara ei), stimulându-i să utilizeze la clasă jocurile învăţate, dovedindu-le prin activităţile desfăşurate succesul folosirii lor.

În săptămâna Şcoala altfel mi-am organizat activităţile după o structură asemănătoare cursului la care am participat. Am oferit astfel, tuturor elevilor mei, posibilitatea de a intra în contact cu lumea magică a teatrului şi a jocului ca formă de manifestare şi cunoaştere. Impresiile acestora au fost emoţionante, dorindu-şi la final ca această săptămână să nu se încheie niciodată.

Aceasta este povestea mea, o poveste al cărei final nu a fost încă scris, pentru că amprenta pusă asupra personalităţii mele va rămâne vie mult timp de acum încolo. Sunt convinsă că an de an voi încerca să retrăiesc alături de elevii mei bucuria jocului, pe aceeaşi scenă, însă cu alţi actori…

Savu Ioana,

Profesor de limba și literatura română

Școala Gimnazială ”Buică Ionescu”

Glodeni, județul Dâmbovița

You may also like...